Mi se rupe, mi se-ndoaie, mi se face ca de oaie!

La Ploiești, în Republica lui Moș Crăciun – stat independent de bun-simț, dar afiliat la Ministerul Imaginii Personale – se desfășura marele eveniment cultural creat de Primărie, dar crescut cu biberonul de Polițeanu, omul care nu respiră aer, ci aprecieri.

Pe scenă, formații. Multe. Corecte. Cuminți. Cu repertoriu de brad artificial și aplauze din obligație.
În public, însă, spiritul civic nu doarme. Și dintr-odată, ca o colindă rebelă, se aude strigătul:

„Paraziții! Paraziții!”

Polițeanu îngheață.
Zâmbește forțat.
Transpiră festiv.

În mintea lui:
„Cum adică paraziții?! Așa s-a ajuns? Să fim jigniți pe față? După atâtea poze și comunicate?”

Ofensat profund, edilul imaginii pure își strânge echipa – selfie-team, like-manager, purtător de indignare – și părăsește evenimentul cu pas hotărât și suflet rănit.

„Inacceptabil!”, își spune.
„Să fii numit parazit, chiar și metaforic, într-o republică a bucuriei!”

Ce nu înțelesese Polițeanu, prins între două cadre bune și o postare programată, era un detaliu minor, dar esențial: Oamenii nu strigau la el. Oamenii strigau TRUPA „PARAZIȚII”.

Da, publicul voia muzică.
Voia mesaj.
Voia rap.
Voia Paraziții pe scenă

Și aici vine ironia supremă.

În timp ce bodogănea nervos despre „lipsa de respect” și „nivelul publicului”, Polițeanu nu și-a dat seama că, prin discursul lui interior, fredona exact Paraziții:

„Mi se rupe…” – una dintre cele mai cunoscute melodii ale trupei, repetată obsesiv în mintea lui, ca un refren al administrației jignite.

Mai mult, în gestul final al supărării, Polițeanu a ridicat degetul mijlociu, discret, elegant, pe sub palton, „să nu vadă lumea”.
Un gest fin, aproape artistic.
Atât de fin, încât coincidea perfect cu titlul altei melodii celebre a trupei Paraziții.

Practic, fără să vrea, Polițeanu a oferit publicului un mini-concert Paraziții:
– cu refren,
– cu mesaj,
– cu coregrafie minimalistă (un singur deget).

Dar când ești atât de obsedat de imagine, orice strigăt pare un atac.
Când trăiești doar din PR, orice refren sună a insultă.
Și când confunzi scena cu oglinda, ajungi să te superi pe public… pentru că n-a cerut ce trebuie.

Ho-ho-ho!