A apărut cel mai nou tip de cuțit politic: modelul Sorin Dan

Vă mai amintiți de Sorin Dan?

Sigur că nu vă amintiți.
E mai șters decât ultima promisiune din campanie și mai discret decât o ședință „importantă” fără presă.

Și totuși, surpriză: există. Ba chiar joacă. Și nu oricum — joacă murdar.

În decor apare și Anca Manu, genul de om care pare că a venit la politică pentru oameni. Se pare ca încă nu a văzut tot spectacolul din culise.

Pentru că, între timp, Sorin Dan nu deranjează. Nu face zgomot. Nu rupe uși. El e varianta soft: zâmbet, aprobări din cap, prezență constantă pe lângă cine trebuie. Pupincurism la superlativ

Un fel de „utilul” perfect. Mereu acolo. Mereu disponibil. Mereu… la indicații.

Pentru că, în politica locală, nu toți conduc. Unii doar prind foarte bine direcția în care trebuie să meargă. Este servitorul perfect.

Și o urmează impecabil.

Între două inimioare simbolice și o îmbrățișare de protocol, începe partea interesantă: atacuri mizerabile, marca Balaceanca

Totul fără scandal. Fără breaking news. Doar… murdar.

Iar Sorin Dan pare elevul model. Nu pune întrebări incomode. Nu iese din linie. Nu improvizează. Execută.

Problema e că, în politică, cei care execută azi… sunt de multe ori executați mâine. Metaforic, desigur. Cu aceeași eleganță.

Pentru că istoria locului e plină de exemple de „promițători” care au urcat frumos… și au dispărut și mai frumos.

Să încerci să iți execuți colega de partid, cea cu care ai colaborat , cea care te-a învățat anumite lucruri este cel mai mizerabil lucru pe care îl poate face cineva. Sorin Dan e o combinație periculoasă de lipsă de inteligență, ipocrizie , sânge rece și aplecare în fața unui păpușar despre care am mai vorbit. Și care îl vă baga în rahat și pe el. Și nu vă avea cine să îl mai scoată. Nici prietenii lui de la partidul lui Politeanu, nici cel care îi ordonă acum. Știți cine, cel cu nume și prenume care încep cu aceeași vocală, prima din alfabet.

Așa că, în timp ce Sorin Dan își perfecționează rolul de coleg impecabil, de aliat de încredere și de om „de echipă”, întrebarea reală nu e dacă va ajunge unde își dorește.

Ci când isi va frânge gâtul. Metaforic, desigur.

Pentru că, în jocurile astea, regula e simplă:
nu contează cât de bine ții lesa…

ci cine o ține, de fapt.